marți, 17 martie 2009

Plutaşii de pe Bistriţa

Amintirile plutasilor de pe Bistrita


Lumea i-a uitat, iar poveştile lor dispar odată cu ei. Râul pe care odinioară circulau şi care era sursa lor de venit le provoacă doar nostalgii. La fel şi pădurea în care intră doar pentru a se plimba şi care luni în şir le era loc de chin sau bucurii. Un mod de viaţă pe care-l vom regăsi doar în cărţi sau în legendele spuse la gura sobei în serile lungi de iarnă de pe valea Bistriţei. Ultimii plutaşi au acum aproape 80 de ani, dar sufletul le-a rămas tânăr şi curat, la fel ca apa Bistriţei de care au fost dependenţi. Extrem de periculoasă şi solicitantă, munca de plutaş nu era pentru oricine. Trebuia să fii pregătit şi fizic şi sufleteşte pentru a duce tablele cu buşteni la destinaţie, să dovedeşti îndemânare şi stăpânire de sine. Toate acestea au însemnat sacrificii, iar plutaşii care au supravieţuit anilor le resimt în toate încheieturile. Plutăritul a dispărut odată cu lucrările hidrotehnice de pe valea Bistriţei. Finalizarea construcţiei barajului de la Bicaz a pus capăt acestei meserii. Lemnul transportat pe calea apelor a fost urcat în maşini şi Bistriţa a rămas doar o simplă apă curgătoare.


Mai nou, pe Bistriţa au apărut sporturile extreme, cursele de river rafting, la care vechii plutaşi se uită cu neîncredere şi dezamăgire. La legat plute se intra când vedeai „codobaturea” Vasile Florea şi Ticuţă Ilişanu sunt doi dintre mohicanii plutăritului pe Bistriţa. Îşi aduc aminte că ultimele table, aşa cum sunt denumite plutele, au plecat din Crucea acum vreo 40 de ani. Plutăritul dura destul de puţin, pe parcursul a două luni, aprilie şi mai. Oamenii locului aveau şi un semn după care se orientau înainte de a se apuca de treabă. „Când vedeam (n.a. – codobatură, o pasăre cu penaj viu colorat), ne apucam la legat plute. Era o tehnică anume, pe care nu o ştia toată lumea. Când erau gata tablele plecam spre locul unde trebuia să le ducem. De obicei mergeam până la Broşteni, de unde le luau alţi plutaşi, care ştiau mai bine albia Bistriţei şi pericolele de acolo”, şi-a amintit nea Ticuţă Ilişanu. Tehnica legării plutelor Pentru ca buştenii să ajungă cu bine la destinaţie, plutele trebuiau legate după o tehnică anume. Lemnul adus din pădure şi care urma să fie transportat era legat şi apoi manevrat astfel încât partea subţire să fie în direcţia de mers. „Tablele (n.a. - plutele) se legau între ele cu gânjuri (n.r. - legături de sârmă), iar apoi se făcea cârma. De obicei cârma o făcea plutaşul aşa cum ştia el mai bine pentru a putea duce tablele fără probleme”, a mărturisit Vasile Florea, unul dintre plutaşii de altădată. În general, se legau trei sau patru plute una de cealaltă, dar şi aici trebuia ţinut cont de câteva aspecte. „Prima plută se numeşte buzar, a doua mijlocar, iar a treia, care are cei mai groşi buşteni, se numeşte curar”, a dezvăluit Vasile Florea. Închisorile Tehnica legării plutelor şi mai ales dibăcia celui care trebuia să le ducă la destinaţie erau elemente cheie ale meseriei. Fost plutaş timp de mai mulţi ani, Vasile Florea şi-a amintit că uneori lucrurile nu mergeau prea bine. „Pe Bistriţa erau multe grinduri (n.a. - insuliţe de pământ), iar dacă plutaşul nu era atent se oprea acolo. Din spate veneau alte plute şi aşa se forma o „închisoare”. Pentru a putea pleca mai departe trebuiau desfăcute şi apoi refăcute plutele. Era treabă de 3-4 zile în care stăteai în apă până la brâu şi adunai lemnul. Mâncare nu prea era, în schimb apă era din belşug”, a povestit nea Vasile Florea. O tablă avea 15-20 de arbori, în funcţie de grosime, iar într-o plută intrau chiar şi 270 mc de material lemnos, ceea ce însemna că „închisorile” deveneau o adevărată corvoadă pentru plutaşi. Drumului lemnului până la plută Pentru a ajunge să fie transportat pe Bistriţa, lemnul urma un drum destul de lung. Dacă acum utilajele de exploatare şi mijloacele de transport permit ridicarea buştenilor direct din pădure, acum 50 de ani acest lucru era imposibil. Aşa se face că munca începea încă din vară. În lunile iunie-iulie se intra în pădure, se doborau arborii şi se cepuiau (n.a. - operaţiunea de eliminare a crengilor pentru a permite buşteanului să alunece de pe versanţi). În octombrie-decembrie se corhănea şi lemnul era adus la un drum, iar în ianuarie şi februarie era transportat cu caii până la malul Bistriţei, unde se depozita pentru ca în primăvară să poată fi legate plutele. Plutaşii, între bani şi versurile iubitelor Munca dificilă pe care o făceau plutaşii era şi mai bine plătită. Dacă cei care lucrau la pădure primeau acum 40 de ani în jur de 800-900 de lei, un plutaş pleca acasă cu 1.200-1.300 de lei. „Era răspundere mare şi de asta se plătea mai bine. Munceam şi în condiţii grele, stăteam în apa Bistriţei fără nici un fel de protecţie, iar asta se vede acum, când mă dor toate şi mă omoară reumatismul”, a mărturisit Ticuţă Ilişanu. Chiar dacă are 77 de ani şi probleme de sănătate, moş Ticuţă nu şi-a pierdut simţul umorului. Îşi aduce aminte că înainte de a pleca cu plutele, fetele din sat îi ofereau câte o gură de tărie şi-i şopteau la ureche câteva versuri: 
„Lelea naltă sprâncenată
Cu plosca de gât legată
Ia bade şi gustă o dată
Nu căta că-i răsuflată
Am uitat-o destupată”. 
 Plutăritul şi munca la pădure, „canoanele” vieţii Pentru cei care au lucrat şi la pădure şi au condus şi plute, viaţa nu a fost dintre cele mai blânde. Aşa se face că un preot la care moş Ticuţă Ilişanu a mers pentru a-şi mărturisi păcatele şi a cere canoane i-a răspuns hâtru: „Ce canon îţi mai trebuie după ce ai muncit tot anul, îţi ajunge cât ai tras”. „Şi după asta am stat eu şi m-am gândit câtă dreptate are preotul, că doar am bătut la lemn de mi s-au făcut creierii lapte acru în cap, iar apoi pe Bistriţa am luat atâta apă cât pentru toată viaţa”, şi-a amintit moş Ticuţă. Vasile Florea şi Ticuţă Ilişanu, doi dintre plutaşii de pe Bistriţa
Articol preluat din MONITORUL DE SUCEAVA

 
Design by Free WordPress Themes